Caracteristicile si evolutia arhitecturii populare

Așezare aflată pe drumul ce făcea legătura între vechie reședințe domnești din Țara Românească și puternicele comunități meșteșugărești din zona Brașov - Bran, Rucărul a cunoscut de timpuriu bunăstarea economică prin negoțul ce se practica în zonă, permițându-i locuitorilor săi să ridice și să întrețină locuințe cu mult mai trainice și mai estetic construite reportat la restul localităților ce aparțineau de ținutul Muscelului.
La o privire de ansamblu, ca pretutindeni în spațiul românesc, casa tradițională de muscel (în cuprinsul căreia ființează și Rucărul) este alcătuită din două încăperi, din care una constituie odaia de locuit, iar cealaltă, o tindă cu vatra focului; o prispă de-a lungul fațadei, adăpostită de acoperișul ieșit ușor în consolă sau de un pridvor cu stâlpi cu pălimar proteja accesul. 
Din punct de vedere arhitectural, una din cele mai vechi mărturii documentare asupra caselor din această regiune  în faza sa academică, de sfârșit de secol XVIII, provine de la Edmund Chisthull, care spune că în 1902, la Rucăr, sat mare și în acea vreme , toate casele sunt construite după obiceiul valahilor, din trunchiuri de copaci suprapuse, cu un acoperiș înalt, țuguiat și șindrilat. Casele n-au coșuri, fumul iese pe mai multe deschizături ale acoperișului.
În specificul casei țărănești se creează o adevărată artă a pridvoarelor, prin crestăturile stâlpilor, parapetele cu traforuri foarte bogate și cornișe cu danteluri  o arta care va excela și în modul de fățuire a învelitorilor de șindrilă, ornate și ele cu diferite motive decorative.
Indiferent însă de materialul din care este alcătuit, forma acoperișului rămâne aceeași în forme esențiale. Acoperișul de casă rucărean este cel obișnuit românesc în patru ape, cu două ape mai mari, situate spre fața și spre spatele casei, și cu alte două așezate lateral. Ca și în prezent, coama este paralelă cu fațada.
Caracteristic pentru vechile acoperișuri de lemn sunt țepile așezate la extremitățile coamei, care pentru zona de munte a muscelului sunt aproape întotdeauna simple și drepte (comparativ cu cele gorjene  care capătă forme interesante).
Pentru evacuarea fumului dus de horn în pod existau mici deschideri situate spre fațadă, cu un acoperiș propriu, numite cucă (la singular): rotunjit la construcțiile vechi și drept  în două ape la cele noi. 
În ceea ce privește planimetria caselor din această perioadă, ea era simplă, utilul primând în raport cu esteticul: una din odăi era folosită ca încăpere de locuit, iar a doua servea drept cămară. Cel mai folosit plan de casă era asemenea celei mai mari părți a locuințelor românești. De la încăperea o originară formând singură casa, se trece la planul compus din tindă și odaie de locuit (sau casă de locuit). Locuința avea o singură intrare, situată în fața tindei, odaia de locuit având și ea o ușă spre tindă. Două ferestre spre fațadă și una laterală luminau interiorul odăii de locuit. Intrarea podului era așezată în tavanul tindei (mai târziu acesta va fi amplasat în pridvor, pentru a nu se mai murdării interiorul tindei).
Planurile deschise nu aveau de obicei prispă, ci numai un strat izolator de bolovani (cel mai adesea de rău) și lut ce înconjura casa la temelie, apărând-o de umezeală și vânt. Uneori această apărătoare era lățită la 50 cm; în partea superioară se netezea și erau așezate din loc în loc scânduri. Aceasta era forma ce urma să premeargă prispei bine construite, care avea să se răspândească la casele joase începând cu a doua jumătate a secolului XIX.
La fel cum avea să se întâmple pe tot  parcursul secolului XIX, casele din această perioadă așa-numit arhaică aveau fațadele simple; lipsite de principalul element de variație al fațadei, prispa bine construită cu balustradă și stâlpi, ele ofereau privitorilor un perete ușor tencuit, zugrăvit uniform și curat în alb, la care se recunoșteau bârnele rotunde ale peretelui.

Etapa ce urmează fazei arhaice se desfășoară în a doua jumătate a secolului XIX. Aceasta este perioada în care se construiesc numeroase locuințe cu două caturi, care aveau caracter de întărire. În construcția parterului se folosea piatra și cărămida și în cea a etajului lemnul cioplit în patru muchii. Aspectul general rămâne totuși sobru, culoarea albă fiind aproape singura folosită. Cu toate acestea, pot fi remarcate aplicații discrete de tencuială și arcade de paiantă. În aceeași vreme, casele joase încep să treacă planuri mai noi, cu odaie curată, și se constată apariția prispei bine formate, care exista de la început la etajul caselor. 
Locuințele în acest stil reprezentative pentru zona Rucărului, ca proprietate individuala, sunt Deaconu și Arnăuțescu, ambele având datarea spre sfârșitul secolului XIX. Prima menționată este o locuință de două niveluri, la al cărui prter se află amenajată o cameră de locuit și beciul. La etaj, realizat în totalitate din lemn de molid, sunt amenajate două camere de locuit cu tindă între ele, intrarea în camere făcându-se prin tindă. Fiecare cameră este prevăzută cu câte trei ferestre - 1 dispusă în față și 2 lateral. În față, sală cu pălimar, mărginită de 6 stâlpi, terminați cu arcade simple din lemn traforat.
La cea de-a doua locuință se remarcă în primul rând gârliciul  ce duce spre beciul acoperit cu tavan drept, poziționat sub tindă. De asemenea, este ușor de remarcat pălimarul din scândură traforată în motive florale , arcadele stâlpilor și stucatura din paiantă (motiv decorativ și floral) în partea superioară a acestora. 
 
În a treia etapă corespunzătoare primei jumătăți a sec. XX, se răspândește noul material de construcție cărămida  în măsură tot mai mare, atât printre casele joase, cât și printre cele înalte. Apare și capătă extindere tot mai mare decorul  cu elemente de lemn traforate. Vechiul element de întărire a caselor cu etaj dispar, pivnița fiind și ea completată de încăperi locuibile.
Din această etapă a arhitecturii tradiționale muntenești, la Rucăr întâlnim case precum cele numite aici de față Crăciun, Tentu, Uretu (antebelice), Aldea, Ciopleași, Bajan, Băncilă (interbelice).
Arhitectura interbelică capătă pe lângă funcționalitatea moștenită din etapa precedentă, un plus estetic și un concept necunoscut locuitorilor zonei până în această perioadă. Esteticul reiese atât din monumentalitatea și numărul mare al ferestrelor locuințelor, cât și din decorațiunile din ce în ce mai maiestuos executate pe fațadele clădirilor (precum stâlpii terminați cu arcade tencuite - decorați cu elemente florale, ori brâurile cu grațioase decorații.
 
În fine, în cea de-a patra perioadă corespunzătoare ultimilor decenii, se generalizează locuințele de cărămidă și se răspândește acoperișul învelit cu țiglă. Planul, ca și folosința încăperilor, menține în linii mari elementele vechi esențiale, dar alături de ele se constată și rezolvări noi ale necesităților de locuire, cum ar fi ocuparea spațiului de prispă din dreptul unora din încăperi sau funcții ale încăperilor asemănătoare celor din oraș. Aspectul fațadelor se schimbă și el; vechii stâlpi de lemn cu arcade de paiantă sunt înlocuiți prin stâlpi și arce de cărămidă.
Din această ultimă etapă a evoluției arhitecturii muntenești locale, putem exemplifica din zona Rucăr casele Pâlca, Luca, Cosma, Niculae. Caracteristic acestor case le este de regulă temelia de piatră de râu bine fixată în ciment, spațiul locuibil mult mai mare și mai bine structurat (asemănător locuințelor orășenești), balcoanele încadrate de stâlpi de lemn frumos ciopliți, foișorul țuguiat în patru ape.
Așadar, se poate concluziona ca pe parcursul ultimelor două secole, arhitectura rucăreană (ca parte integrantă a celei muscelene) a parcurs patru trepte de evoluție, de la locuința modestă  cu structura simplă (1 cameră de locuit și tindă), până la locuința multifuncțională. În ciuda timpului scurs și a evoluției permanente a arhitecturii, zona păstrează totuși multe din trăsăturile casei tradiționale rucărene a secolelor trecute, ca emblemă a originalității trecutului său.
Arhitectura populară muntenească din zona Rucăr. Caracteristici și evoluție
Autor: Narcis I. Gherghina

Arhitectura-populara-munteneasca

Arhitectura brașoveană, este specifică, fiecare casă avându-și pitorescul ei. Ridicarea construcțiilor s-a făcut, de-a lungul timpului, conform unor principii urbanistice bine stabilite, impuse de condițiile geografice ale Brașovului. Astfel, casele din Cetate se sprijină una pe alta, pe când cele din cartierele exterioare sunt mai răsfirate.
Cu greu se mai pot întâlni astăzi clădiri vechi, datând de secole. Acestea au de regulă un singur etaj, pereții exteriori sunt lipsiți de ornamente, iar ferestrele sunt mici, comparativ cu standardele actuale. Exceptând Biserica Sf. Bartolomeu (secolul XIII), Biserica Neagră (secolul XIV cu excepția boltei și a acoperișului) și fortificațiile (secolul XV), se pot aminti Casa Jekelius, Biblioteca Honterus și Grânarul orașului, toate datând din secolul XVI.
În Cetate, construcțiile au fost ridicate conform unui plan urbanistic bine stabilit, impus de condițiile geografice în care se afla orașul. Aici, ca și în celelalte cartiere săsești, casele „se sprijină una pe alta”, fiind lipite între ele. Cele mai vechi case păstrate până astăzi prezintă bolte cu arcuri frânte, specifice stilului gotic, ori curbate, caracteristice perioadei de trecere către Renaștere. 
În Brașovechi, casele sunt construite în același spirit de economie teritorială ca și cel din Cetate. Se remarcă porțile arcuite și casele tradiționale din secolul XIX. Doar câteva case au rezistat mai mult timpului, datând din secolele trecute. Predomină barocul, în stucatura celor din secolul XVIII, și Art Nouveaul, la cele din secolul următor. 
În zona centrală, a instituțiilor, clădirile au fost construite la începutul secolului XX, în stilul Art Nouveau și neobaroc, specific monumentelor ungurești budapestane din aceeași perioadă. Menționăm aici Palatul Justiției (Prefectura), Palatul Poștei, Palatul Finanțelor (Primăria), Palatul Soarelui, Vila Czell, Rectoratul.
Sign In or Register to comment.